Am auzit numai lucruri bune despre renovarea salinei din Turda, jud. Cluj. O reclamă 'puternică' i-a făcut un prieten clujean pe blogul lui, aşa că era o destinaţie trecută pe lista din concediul din România.
Cu mulţi ani în urmă am petrecut foarte mult timp la salina de la Praid, jud. Harghita. Cum cea de acolo nu era nici pe departe 'modernă', am cam strâmbat din nas când citeam despre salina de la Turda că e super-extra amenajată, că se simte iz european în ea etc.
Dar! Am avut plăcuta surpriză de a rămâne cu gura căscată şi de a scoate pălăria imaginară în faţa lucrărilor făcute de mâna iscusită a oamenilor. Modul cum se îmbină vechiul...
....cu modernul...
e absolut fabulos şi desprins parcă din filme ştiinţifico-fantastice!
Mi-a plăcut mult "roata mare": care e exact ce îi spune numele, un mod inedit de a avea o privire de ansamblu a galeriei, şi de a te apropia de stalactitele de sare din tavan la o viteză mică, pentru a putea savura priveliştea de pe bancheta caruselului. Nu am încercat însă celelalte metode de destindere, ca terenul de fotbal, bowling, mini-golf...
Foarte interesant mi s-a părut şi lacul natural din interior, unde puteai să faci o plimbare cu barca.
Deşi scurtă, vizita aici a fost o gură de aer (sărat) binevenită, şi închei şi eu ca şi amicul Brosky, cu recomandarea de a merge acolo dacă sunteţi în zonă, că merită.
PS: puţinele poze făcute, pe picasa.
Desi blogul se cheama "Jurnal de State", atunci cand sunt in concediu in Europa se vor mai gasi si (putine) postari cu ce am vizitat pe 'batranul continent'.
Am revenit in Paris, orasul in care in urma cu zece ani ma plimbam prima oara, si mi-am promis atunci ca "eu cand voi fi mare am sa ma intorc aici". Lucru care s-a si intamplat acum cateva saptamani, spre emotia si bucuria mea.
Mi-am aranjat excursia din vreme, luand biletele de avion cu WizzAir, si cazarea la un hotel la periferia Parisului (Mr. Bed City, in Bagnolet). Recunosc ca am avut putine emotii in legatura cu hotelul (a fost ieftin, review-urile pe net erau impartite), insa s-au dovedit a fi neintemeiate: camera, desi mica, a fost cocheta si suficient de incapatoare pentru doua persoane. Iar micul dejun, inclus in pret, consta intr-un bufet frantuzesc extrem de copios.
Ghidul care ne-a fost extrem de folositor ii apartine lui Rick Steves, si recomand cu caldura seriile publicate de el. Pe langa faptul ca incearca sa puncteze cele mai cunoscute obiective turistice, autorul vine cu multe sfaturi personale, pe care le-am aplicat cu succes.
Pe scurt, iata cum ne-am petrecut cele 3 zile si jumatate: Ziua 1: pe o vreme de toamna superba, ne-am plimbat prin Jardin du Luxembourg. O meritata relaxare dupa drum...
Cina am luat-o in "Cartierul Latin": un loc care mai degraba s-ar numi "cartierul grecesc" dupa abundenta de gyros-uri. Insa un loc interesant, unde am revenit si in alta seara ca sa mancam.
Ziua 2 a fost dedicata in intregime Muzeului Louvre. Ca niste turisti constiinciosi, am "bifat" aici Mona Lisa, Venus din Milo, o mumie egipteana etc. Cel mai mult ne-au placut apartamentele lui Napoleon III: luxul, maretia si detaliile te lasa mut. Din pacate, nu am facut nicio poza inauntru, pe ideea ca exista o multime de albume online si tiparite cu poze mult mai de calitate fata de ce as fi pozat eu. Am insa o poza din categoria "yo la Luvru'" -merci, Alex!:)
Spre seara am facut o plimbare pe Champs-Elysees. De cand am asteptat momentul asta, sa ajung acolo si sa cant celebra melodie...
Les Champs Elysees - Joe Dassin
Ziua 3: Am inceput cu o tentativa de a ne urca pe Arcul de Triumf. Ghinion, se facea greva, asa ca am purces la Turnul Eiffel. La fel de spectaculos cum mi s-a parut si prima oara, in ciuda faptului ca am rabdat cu darzenie vant si frig stand la coada o ora. Din pacate, fiind o zi de sambata, era plin de turisti, si timpul nu ne-a mai permis sa urcam pana in varf. Am fost noi pe Empire State Building, mare paguba ca n-am urcat pe turn! :)
Foarte frumoasa privelistea de pe Trocadero: e cel mai bun loc de a-ti incepe vizita la turn, si seara totul se vede la superlativ.
De la turn, am pornit intr-o aventura pe Rue Cler, o straduta cocheta plina de bunataturi frantuzesti: magazine cu flori, legume, fructe, brutarii si patiserii imbietoare, clatite, branzeturi, restaurante...Am luat aici un pranz frantuzesc delicios!
Am continuat apoi cu o vizita la bazilica Sacre-Coeur. La indrumarea unui prieten bun, am pornit nu dinspre oras, ci am urcat din josul dealului, prin spatele bisericii, ca apoi in varf sa ni se deschida o privire panoramica spectaculoasa a Parisului:
Ultima zi a inceput cu o noua tentativa de a urca pe Arcul de Triumf. De data aceasta era deschis si se putea urca sus. Mi-a placut, evident, privelistea pentru care e renumit: cea a bulevardului Champs-Elysees, care se vede cel mai bine de aici.
Langa centrul Georges Pompidou am pasit in atelierele lui Brancusi. Foarte, foarte putini vizitatori, insa ne-a placut sa vedem un loc in care nu a mai trebuit sa ne ascundem nationalitatea, ci dimpotriva. Desi spatiul in sine nu e foarte mare, e interesant sa privesti fiecare detaliu din fiecare camera, vazand locul si uneltele cu care a creat artistul.
Contrastul dintre vechi si nou se vede cel mai bine continuand vizita in La Defense, si privind Grande Arche. Inaugurat acum 21 de ani, tanarul arc m-a surprins prin dimensiuni: Rick Steves zice ca sub bolta sa ar incapea pana si catedrala Notre-Dame. Din nefericire, de cateva luni se lucreaza la lifturile exterioare si nu se putea urca in varf :(
Iar daca tot veni vorba de Notre-Dame, am mersi si pe-acolo tot duminica, nimerind taman la sfarsitul slujbei.
Pe scurt cam asta a fost excursia la Paris...am avut parte de niste bine-meritate zile de relaxare si de locuri frumoase. Toate pozele facute, pe galerie.
Sunt cateva bloguri pe care le urmaresc prin feed-uri zilnic. Unul din ele e Geeks are Sexy, si azi a aparut un articol despre bancomate si de ce e bine sa ne acoperim mana cand tastam codul PIN.
Surpriza a aparut cand am auzit ca cei care instalau camera ascunsa sunt...romani. Evident, surpriza neplacuta de altfel, pentru ca am citit articolul original in care se preciza ca filmarea a fost confiscata de catre politia din Marea Britanie, deci e reala. Frumoasa imagine continuam sa ne facem. Colegii mei care au vazut si ei filmul erau curiosi ce ziceau aia in film si n-am avut de ales in a face pe-a translatorul.
Filmuletul in cauza:
Şi iată că ieri am ajuns şi eu să vizitez ceva ce doar în filme văzusem în România şi nu credeam că o să ajung vreodată să privesc îndeaproape: Statuia Libertăţii.
Cred că nu trebuie să dau prea multe detalii despre acest punct turistic, decât unele sfaturi pentru cine nu a mers încă pe Liberty Island şi plănuieşte o vizită. Un bilet costă $12, şi se poate procura din Battery Park sau online. Dacă luaţi cu câteva zile în avans, în preţ e inclusă şi intrarea la piedestal. Biletele luate pe ultima sută de metri, deşi costă la fel, nu au accesul la baza statuii inclus. Deşi iniţial mi-am dorit să urc şi în coroană, a fost prea târziu: biletele cu accesul în coroană se cumpără doar online cu circa o lună-o lună şi jumătate în avans.
Beneficiind de o zi superbă, fiind însoţiţi de pescăruşi la tot pasul, am putut admira îndeaproape şi din interior această bijuterie a ingineriei din secolul XIX. În piedestal există un mini-muzeu cu fotografii vechi încă de la construcţia ei în Paris, modele în scară 1:1 cu torţa, faţa, piciorul statuii, şi explicaţii detaliate despre întreg procesul necesar montării, întreţinerii şi renovării ei.
Baza statuii e impresionantă, mai ales datorită priveliştii pe care o ai ridicându-ţi privirea în sus şi văzând întreaga structură metalică concepută de Gustave Eiffel. Am regretat încă o data faptul că nu am putut lua bilete în coroană, dar ne-a trecut repede când am ieşit afară la nivelul observatorului. Se vede foarte frumos Manhattan-ul, Brooklyn, Staten Island şi New Jersey. Însă şi mai impresionantă e statuia in sine, privită mai îndeaproape:
Cu cât coboram mai jos către baza piedestalului, cu atât ni se desfăşurau în faţa ochilor posturi din cele mai inedite:
Recunosc că m-au trecut fiori când am realizat că e într-adevăr o construcţie mare şi faptul de a fi acolo unde doar în videoclipuri şi filme am văzut şi niciodată nu m-am gândit că o să ajung...
În preţul biletului mai e inclusă şi o debarcare pe Insula Ellis. Considerând prea puţin interesantă pentru mine (sau europeni în general) această insulă cu muzeul imigranţilor care conţine arhive ale punctului vamal ce l-a constituit în secolele XIX şi XX Ellis Island, mi s-a rezervat totuşi o surpriză: pe aşa zisul "zid de onoare al imigrantului american" mi-am găsit şi numele meu de familie :)
Toate pozele de ieri aici, precum şi altele interesante de la un magazin de jucării uriaş în inima Manhattan-ului, unde ne-am relaxat după plimbarea pe insule.
Vă spune ceva titlul postării sau poza introductivă? Dacă da, înseamnă că ştiţi unde-am fost duminică. Dacă nu, hai să vă povestesc de ce doi oameni "nebuni" s-au pornit până in New Jersey, pe celălalt mal al râului Hudson, pe o ploaie "mocănească" şi un frig de dârdâiam:
...ca să meargă la o patiserie italienească! Şi nu oricare, una ce a celebrat centenarul anul acesta, şi e pe deasupra şi vedeta unui show de televiziune: Cake Boss. Sincer să fiu, până să îmi spună prietena mea de ei, nici eu nu auzisem. Privind însă câteva episoade, am rămas uimit de măiestria cu care ornează torturile şi de produsele care arătau mereu delicios.
Deşi sunt de mai bine de o lună într-un regim fără dulciuri, am zis că un mic compromis pot face, aşa că ne-am deplasat până în Hoboken la ei. După cum s-a vazut în prima poză, au propriul indicator, deci nu ai cum să-i ratezi când ieşi din tren.
Înăuntru...atmosferă ca de celebritate, cu o coadă uriaşă şi în jur de 30 de persoane îngrămădite în micuţul magazin:
Pe principiul "dacă tot am ajuns până aici pe ploaie, stăm şi noi să luăm ceva", după vreun sfert de oră de aşteptare, ne-a venit şi nouă rândul. Fără etichete care să ne şi zică ce să cumpărăm, sau preţ afişat, am mers după instinct şi am luat nişte "cozi de homar", foarte populare de altfel, toată lumea cumpăra dinalea, plus alte mini-tarte, iar distracţia a costat $25:
Cozile de homar (lobster tails) sunt extraordinare, cea mai bună alegere din tot setul de produse luate: crocante, cu o cremă delicioasă, şi exact cât trebuie de dulci:
Dacă mai trec pe-acolo? Probabil doar dacă se va ivi vreo ocazie specială şi vreau să iau nişte produse inedite, că altfel preţurile prea mari nu justifică drumul. Poate doar celebritatea lor, datorată emisiunii televizate...
Mai ţineţi minte prietenul meu, taurul din Bowling Green?
Am rămas de-a dreptul şocat acum câteva zile când am văzut că se mai instalează încă unul. Nu se poate, doi tauri?! La o adică, o fi văzut şi primăria ce coadă e la taur, şi s-au gândit să facă un bine turiştilor şi să pună un al doilea chiar în faţa celuilalt, ca să mai împartă cozile şi îngrămădeala.
Însă misterul s-a dezlegat azi: e de fapt făcut din spumă poliuretanică, şi e pentru o scenă dintr-un nou film. Ieri se făceau filmări de zor, împreună cu o maşină de plastic ce părea a fi...a lui Batman?! Cei mai pricepuţi în ale cinematografiei să confirme presupunerea mea, sau să mă lumineze şi pe mine:)
Şi scena când maşina intră în taur, îl ridică de la pământ trecând pe sub el...
Şi-am făcut-o şi pe asta până la urmă! O vizită pe cea mai înaltă clădire din New York, Empire State Building.
Ca nişte sfaturi pentru cei care nu au mers încă acolo, dacă luaţi bilete de dinainte online (sunt valabile doi ani de la cumpărare) scăpaţi de nişte cozi uriaşe la ghişee. Chiar dacă am fost într-o zi şi o oră de vârf (11 septembrie, în jur de ora 7 seara), am ajuns la primul nivel al vizitei, etajul 86, într-o jumătate de oră.
Priveliştea...îţi taie răsuflarea, e impresionantă şi copleşitoare...
Dacă tot am ajuns la etajul 86, am zis că mai plătim un extra de $15 de persoană pentru a urca la ultimul etaj: 102 (cum îl descrie o revistă, nu poţi urca mai sus de-atât în New York, legal). Liftul vechi, cu manetă, numărul limitat de persoane care pot urca acolo, îţi dau nişte fiori interesanţi, care se păstrează şi în observatorul mic şi înghesuit în care ajungi. Mi se pare că merită diferenţa de bani plătită să ajungi acolo. Dacă la etajul 86 aveai răsuflarea tăiată, aici nu o mai ai nici atât. Eu personal am avut senzaţia că mă aflu într-un avion, pe cale să aterizeze.
Am surprins şi luminile ce comemorau "9/11", aşa arătau văzute de sus:
Alte poze interesante, cum se vede Central Park şi Times Sq. de acolo, pe galerie.
A meritat vizita şi înghesuiala de acolo, e ceva ce oricine ajunge prin New York trebuie să facă, senzaţia de sus merită orice aşteptare sau bani. Iar dacă se ajunge acolo spre seară, înainte de apus, e cu atât mai frumos şi spectaculos!
